Nu pot spune fotografie fără a mă gândi la recunoștință. Sunt recunoscătoare și bucuroasă că prin fotografia pe care o practic am reușit să atrag oameni pe sufletul meu cu care mă revăd periodic pentru a le continua în imagini povestea. Se spune că prin cărți putem fi în multe locuri și trăi viețile a personaje diferite. Tot așa, prin prisma a ce fac, mă reconectez și eu de fiecare la poveștile voastre și sunt martoră la continuarea lor. Și mai departe, apar și alți oameni care-mi devin dragi și tot așa.
Cei doi din imagini își doresc să aibă de la fiecare aniversarea a nunții câte o amintire: câteva fotografii simple, curate, care să înfățișeze naturalul și ce simt unul pentru celălalt. Cum plăcerea mea de a fotografia pe dealuri, în lanuri, păduri etc coincide și cu dorința lor, iar stilul de fotografiere și editare este și pe gustul lor, e lesne de înțeles că am fost pe aceeași lungime de undă in mai multe privinte. În felul asta, chiar dacă ei spun că nu știu să pozeze, în scurt timp ne deschidem unii față de alții, râdem, alergăm desculți, adunăm buchete de stufăriș, facem piruete, și unul din cele mai importante lucruri, ei se privesc în ochi ca și cum, fracțiuni de secundă, sunt singuri acolo. E tot ce-mi trebuie pentru a declanșa aparatul cu sens.
